Noaptea ororilor… la muzeu

„Ce s-a întâmplat la noaptea muzeelor, s-ar putea sa ne intrebati… Și noi nu am știi să vă răspundem, decât poate doar în parte…

Primul muzeu la care am ajuns a  fost casa memoriala Iosif Vulcan. Odată coborâți din expresul muzeal am fost cuprinsi de senzatia de neliniște care domnea în sălile înalte, minimalist mobilate. Oamenii aveau o privire pierdută și mișcările lor păreau dominate de frică. Ceva se întamplă, i-am spus lui Ionuț, dar el și-a scuturat capul și a spus: Poate e presiunea atmosferică.

Am trecut rând pe rând pe lângă fiecare exponat. Etichetele adiacente păreau a juca. O etichetă îndeosebi flutura nervos. M-am apropiat cu perseverență, decisă să deslușesc misterele acestei vaze rococo de secol XIX și origine anonimă. Mi-am întins mâna întrebându-mă dacă mintea îmi joacă feste iar când degetele mele au atins exponatul un țipăt ascuțit a traversat sălile redacției revistei Familia. Pentru câteva secunde lungi, s-a așternut linistea și mulțimea culturală a înțepenit. Ionuț m-a luat de mână și încetișor am început să ne îndreptăm spre ieșire. Exact în acest moment, haosul a izbucnit cu oameni țipând, fugind înspre ieșire, copii urlând și câțiva bieți intelectuali căzuți pe jos sub picioarele panicate ale intelectualilor mai sportivi.

„Haide!” mă smuci Ionut și din câțiva pași am ajuns la expresul muzeal ce porni în trombă. Următoarea destinație: Aurel Lazăr. La prima vedere totul pare în regulă. Am decis să pățim în afara expresului, dar înainte de închiderea ușilor am auzit un râs sardonic. Ne-am întors pentru a vedea cum ne fixează ochii întunecați ai șoferului.

Poarta casei memoriale părea primitoare, ușa era larg deschisă, recepționera adormită cu capul peste un teanc de bilete rupte iar în salon… tineri studenți la istorie adormiți chiar pe exponate.

Am trecut prin două săli reușind să îi evităm, dar odată ajunși în biroul avocatului mi-am lovit piciorul de un scaun și am simțit cum privirile lor se ațintesc asupra mea. Încet, parcă treziți dintr-un vis hipnotic, studenții au început să ne înconjoare și ca la un semnal recepționera a început să rupă bilete încă adormită. Ne-am luat de mână și din nou am fugit. Urmăritorii noștri au rămas în poarta casei memoriale cu privirile pierdute, nedepășind pragul.

Expresul muzeal ne aștepta, dar de această dată am fugit până la următoarea destinație: Episcopia romano-catolică și Muzeul Țării Crișurilor. Am ajuns exact când ceasul sună miezul nopții.

Am ales să parcurgem lungimea catedralei admirând marmura, sculpturile, picturile și am urcat scările înguste ce duc înspre expoziția episcopală. După 99 de trepte am ajuns la o înălțime considerabilă. E o cădere lungă. 

Un tânar, cel mai probabil elev, ne-a invitat să pășim în criptă. „O nu, nu vom face aceasta greseala de novice. Nu suntem la primul muzeu din seara aceasta.” am gândit eu dar cuvintele mi-au înghețat pe buze. Elevului cu banderolă galbenă i s-a alăturat o elevă cu ochi gri, mari. Și ea ne-a îmbiat să intrăm odată, de două ori. „Poftiți vă rog” șopti ea. „Poftiți. Poftiți vă rog. Poftiți.”

Ne-am îndepărtat suspicioși, precauți, menținând contactul vizual, pășind cu spatele când dintr-o dată am dat de un obstacol. Ne-am întors… erau studenții la istorie!

„O, ne întâlnim din nou…” șopti unul din ei scuturând ușor din cap pentru a-și da părul mai spre-o parte. 

Am privit în jurul nostru, nu mai era nici o cale de scăpare. Suntem înconjurați. Ochii lor goi, umflați ne fixează din toate părțile.

„Ăă, vreți să veniți la o cafea? Noi picăm de somn aici. Suntem prin muzee de la ora 7.”

Disclaimer: e posibil că unele fapte din acest articol să fie inexacte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *