Crampeie din istoria mierii bihorene

Cu ceva vreme în urmă am mers la un târg de joburi cu un teanc de cv-uri în mână. Am aruncat cu cv-uri în stânga și-n dreapta și pe când ne pregăteam să ieșim, am dat de standul celor de la Aqua Crisius. Ne-a atras atentia teancul de reviste intitulate „Văile Crișurilor”. Ne-am oprit, le-am răsfoit și am fost îmbiați sa luăm câte un exemplar din fiecare număr, iar noi nu am refuzat pentru că tare ne făceau cu ochiul unele articole.

Revistele sunt foarte plăcut de citit, genul de reviste care acoperă subiecte fascinante de cultură, istorie, etnografie, călătorie… în fine, genul de revistă care îmi aduce aminte de revista Familia la turnura secolelor XIX-XX. Recent mi-a atras atenția un articol despre miere. Apicultura este o ocupație cu tradiție în țara noastră și tradiția se întinde chiar foarte departe. Din lecturile mele istorice, rețin că Miron Costin menţionează existenţa unui comerţ activ cu bunuri alimentare printre care, miere şi ceara de albine ocupau un loc de frunte. Dar istoria mierii românești merge mult mai departe..

Textul de mai jos este constituit din extrase din revista Văile Crișurilor, anul 2, nr 5, articolul „Mierea zeilor, poeților și vindecătorilor”.HoneyJars

„Dacia era cunoscută în Antichitate ca mare producător de miere pe care dacii o schimbau pe vinuri grecești și ulei de măsline, după cum o dovedesc amforele cu simboluri de albină încrustate în ele, amfore găsite în zona fostelor colonii grecești de la Marea Neagră. De asemenea, și istorici antici precum Herodot, Xenofon, Polibius din Megalopolis, Posidoniu, Ptolemeu, Strabon și Priscus au lăsat înscrisuri care arată clar că stupăritul e una din cele mai vechi îndeletniciri de pe teritoriul României. Și nu doar aurul din Carpați ci și mierea și ceara au trezit interesul Imperiului Roman. Astfel naturalistul roman Claudius Aelianus (sec. II î.Ch.) notează în lucrarea „Despre animale” că „Dintr-o anume scriere am afșat că în Sciția există albine și că acestea nu se tem de frig. Iar sciții nu vând miere străină, ci doar miere produsă în țara lor, cu faguri cu tot.” Dealtfel, după cucerirea Daciei de către romani, albinăritul se dezvoltă și mai mult grație îmbunătățirii tehnicilor de hrănire a albinelor și perfecționării stupilor. Degringolada ce a însoțit migrațiilr asiatice a fost mai puțin propice pentru producția și comețul melifer. Dar în Evul Mediu revin în nordu Dunării comercianții venețieni, genovezi și greci fiindcă mierea era încă singurul ingredient cunoscut pentru îndulcire iar din ceară se făceau lumânările absolut necesare ritualurilor creștine. ”

jar of honey with honeycomb on wooden table

„În comuna Uileacu de Beiuș există satul cu numele Prisaca și sunt vechi familii bihorene cu numele de Miere, Albinaru sau Stuparu. La fel de sigur e că zone din Bihor precum țărișoara salcâmilor din Valea lui Mihai au bucurat, de-a lungul timpului, nenumărate albine și mulți degustători de miere. (…) Iar festivalul „Salcâmului în floare” de la Valea lui Mihai picură anual dulceață în sufletele participanților și oferă apicultorilor un prilej de a-și promova meșteșugul. Ceea ce e bine fiindcă stupăritul autohton are nevoie de sprijin într-o vreme când întreaga Europă e asaltată cu miere importată din China, Argentina și Mexic…”

În acest moment în Bihor se află în jur de 700 de apicultori, iar pe lângă aceștia mai sunt crescători cu 10-20 de familii care produc miere pentru consum familial.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *