Cartea tristă a unui scriitor trist

 

Este foarte posibil ca din cauza fratelui său, Thomas Mann, şi a mult celebratului său Munte Vrăjit, frăţiorul său mai mare, Heinrich Mann a stat într-un con de penumbră, din cărţile sale fiind cunoscut „Îngerul Albastru”, şi acesta într-un cerc foarte restrâns din nefericire. De asemenea, din câte am aflat, este şi singura carte ecranizată a autorului în 1930, producţia numindu-se „The Blue Angel-Der Blaue Engel”, film ce a dat o actriţă nemuritoare a cinematografiei: Marlene Dietrich.

Romanul are o nuanţă de satiră, o doză concentrată aş putea spune, îndreptată spre societatea burgheză germană întruchipată în figura personajului profesor Raat –deşi elevii săi îl numesc cu porecla de Unrat- un profesor în a cărui clasă democraţia este o fantezie îndrăzneaţă, e tiranic şi draconic cu elevii săi, elevi care sunt la momentul de a învăţa şi alte materii pe lângă cele aflate în programa şcolară.Aşa cum am spus şi în titlul recenziei, triste vor fi şi întâmplările profesorului la examenul amorului, vinovatul responsabil fiind o cântăreaţă cu un număr artistic în localul de noapte Îngerul Albastru, loc frecventat şi de elevii profesorului. Dragostea lui faţă de Rose Frohlich îl va arunca în prăpastie fără o paraşută care să îi salveze viaţa cunoscută de el. Existenţa sa respectă anumite reguli impuse ale societăţii şi ale propriei fiinţe, fiind ordonată şi precisă ca un ceas atomic, asta până ce în cursă intră femeia, de aici scena devenind imprecisă, haotică şi viaţa se umple din nou în profesor asemeni unui râu ce a secat de ani, doar datorită norilor grei de apă ce fac desfăşurări de trupe pe conturul orizontului oferind o speranţă.

Dupa ce citeşti şi ai întors şi ultima pagină a cărţii, un sentiment gri pluteşte deasupra ta, deplângi traseul profesorului Raat sau te bucuri că un om tiranic a decăzut sfârşind cu un mesaj moralizator. Dacă vă veţi afla în ultima categorie pentru voi societatea predomină şi nu voi ca indivizi, numele e înlocuit de număr şi totul devine statistică, un deşert. Mă întreb în timp ce scriu această recenzie dacă Heinrich Mann a plâns sau a râs la sfârşitul cărţii sale, mă întreb dacă el îi spune profesorului Raat sau Unrat. În timp ce muţi numărul de pagini din dreapta spre stânga, lectura e una facilă şi amuzantă, deşi în adânc simţi o tristeţe în legătură cu romanul, aşa cum o comedie este o dramă inversată sau o dramă este o comedie răsucită cu un scop: să impresioneze şi să te ataşezi de ea. Regret că nu am găsit şi alte cărţi încă ale lui Heinrich Mann, dar poate pe viitor colecţia Babel a editurii va mai primi un membru nou în familie, ar fi deosebit acest aspect; oricum eu aştept, şi nu aştept de unul singur, optimismul e legat cu cătuşe de mine. Vă recomand, în cazul în care cartea v-a impresionat, să urmăriţi şi filmul sau dacă sunteţi unul din cei cărora vă produce o mare plăcere să urmăriţi un film vechi al şcolii germane de film. Oricum poftă mare la lectură şi apoi la vizionare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *